Exceptionnellement, Mondesfrancophones accompagne ces extraits d’un poème en italien de Giuliano Ladolfi traduit par lui-même en français par leur traduction dans une langue étrangère. Le roumain appartient néanmoins comme le français à la grande famille latine et nos lecteurs non roumanophones auront peut-être le désir, aidés par la version française, de découvrir cette langue.
1. [Mais la reine depuis longtemps blessée par une angoisse déchirante
dans les veines nourrit la blessure, victime d’un irrationnel feu intérieur]
(vv. 1-2)
1.[Și regina demult rănită de-o teamă dureroasă
rana din vene-și hrănește, victima unui nebun foc interior]
(vv. 1-2)
La douceur de ton visage respire
la mort et la pierre du silence
ne trouve pas les larmes pour se dissoudre.
Des ongles sanguines creusent ma chair,
les veines, les rêves. Je voudrais arracher
de mon coeur ta lumière éblouissante
et devenir nuit où dort le rayon
de la perle près de la flaque
ou me laisser construire par le rêve,
quand le jour n’est qu’un bouton de rose.
Duioșia chipului tău respiră
moartea și piatra tăcerii
nu află lacrimi să se topească.
Unghii sanguine-mi scormonesc carnea,
venele, visele. Aș vrea să-mi smulg
din inimă lumina-ți minunată
și să fiu noaptea-n care doarme raza
perlei aproape de băltoacă
ori să las visul să m-alcătuiască
când ziua nu-i decât boboc de roză.
2. [Assiègent son esprit la grande valeur de cet homme
et la renommée extraordinaire de sa lignée; sont gravés dans son cœur
son visage, ses paroles et le tourment ne permet pas un repos serein.]
[Virtutea acestui om îi învăluie mintea
și nemaipomenita faimă a rasei;în inimă sunt scrise
chipul, vorbele lui și chinul nu-i lasă odihnă senină]
(v. 3-5)
Je t’en prie, arrête le vent de tes pensées,
pose sur moi le sourire de tes yeux.
Je me languis d’accueillir dans mes mains
la douceur, la caresser tendrement
et aspirer le parfum de la joie.
Le cœur naïf rêve de séduire
le temps et le désaltérer avec la source
de ta voix. Avec horreur je souffre
que pénètre dans mon sang ton image
qui peint le passé et l’avenir,
des rêves liés à des sombres déceptions.
Toutes les couleurs possède mon amour,
sauf le bleu du bonheur.
Te rog, oprește-ți suflul gândurilor,
surâsul ochilor pe mine să-l așterni.
Mi-e dor să cuprind în mâinile mele
a ta duioșie, tandru s-o mângâi
și să inspir parfumul bucuriei.
Naivă inima visează să seducă
timpul și să îl soarbă din izvorul
vocii tale. Pătimesc îngrozită
că îmi pătrunde în sânge chipul tău
ce evocă trecutul și viitorul,
vise legate de sumbre decepții,
Iubirea-mi are toate culorile,
fără albastrul fericirii.
3. [Si je n’avais pas juré et parjuré
de ne m’attacher à personne avec les noces
peut-être aurais-je pu succomber à cette seule faute.]
[Dacă n-aș fi jurat și renegat
Să nu m-atachez de nimeni prin nuntă
poate-aș fi putut ceda unei greșeli.]
(vv. 15-16-19)
J’aimerais que le char du Soleil ne traverse jamais
les montagnes pour m’enchaîner à la solitude.
Sont atroces les pensées qui se pressent
autour de mon lit angoissé.
Et l’ombre de Sicheus revient pour dissoudre
la paix d’un sommeil consumé
par les flammes déchirantes de l’amour.
Il m’appelle de la tombe
avec la voix persuasive de la paix.
Je suis bouleversée: je ne connais plus
ni le jour ni la nuit. A déjà passé
la mer au souffle du désert
le souvenir de ta dernière étreinte
et l’odeur de ton corps a disparu
dans mes veines. L’espoir
ne chante pas l’harmonie de l’avenir :
odieuse envers moi-même, je cherche en vain
le repos dans l’ombre du soir.
Tes caresses ont dessiné sur mon corps
seulement le voile de la fragilité
et la marque du péché. Divinisée
par ton amour je pourrais illuminer
l’existence de gloire, mais exécrable
la malédiction paralyse.
Tes yeux amoureux sont le miroir
de mon abjection. La reine
descend de son trône et dans ton amour
contemple avec horreur un être impur
que seule la mort peut purifier.
Aș vrea să nu treacă vreodată carul Soarelui
munții să mă-nlănțuie singurătatea.
Cumplite sunt gândurile ce se-adună
în jurul patului meu chinuit.
Și umbra lui Siheu se-ntoarce să spulbere
pacea somnului nimicit
de-ale iubirii flăcări mistuitoare.
Din mormânt mă cheamă
cu vocea stăruitoare a păcii.
Sunt răvășită: nu mai recunosc
nici ziuă, nici noapte. A trecut deja
marea în adierea deșertului
amintirea ultimei îmbrățisări
și mireasma corpului tău a dispărut
în venele mele.Speranța
nu cântă armonia în viitor.
Cumplită față de mine, în zadar caut
odihna în umbra serii.
Mângâierile tale-au lăsat pe trup
numai vălul fragilității
și marca păcatului. Adorată
de iubirea ta aș putea ilumina
viața de glorie, dar cumplit
blestemul paralizează.
Ochii tăi iubitori sunt oglinda
josniciei mele. Regina
coboară de pe tron și în iubirea-i
vede cu groază-o făptură impură
numai moartea o poate purifica.
4. [Anne, je te l’avoue, après la mort de Sicheus (…)
lui seul a secoué mes sens et a troublé mon coeur]
[Ana, după moartea lui Siheu, îți destăinui (…)
El mi-a zguduit simțirea și mi-a tulburat inima.]
(vv. 20, 22-23)
Quelle perfidie satisfait-elle un miroir
quand l’âme veut effacer
son secret ? Dans mes yeux je distille
on sourire, dans mes sentiments
ton cri silencieux. Je te connais
parce que je ressens la douleur fascinante
de tes pas qui piétinent mon cœur.
Je savoure le silence et folle je berce
mon âme sur les vagues de ce rêve
que tu déjà submerges. Je ne veux pas savoir…
mais m’enivrer d’obscurité jusqu’à
briser le bloc de mon esprit.
Et ta douceur éveille en moi
la joie et, hors de l’esprit, je veux souffrir
de toi, divine fleur grimpante,
toi qui habilles le mur de ma vie.
Ce perfidie oglinda împacă
când sufletul vrea să-i șteargă
taina? Îi ochii mei se pierde
surâsul tău, în trăirile mele
strigătul tău tăcut. Te cunosc
fiindcă resimt durerea fascinantă
a pașilor tăi ce-n inimă zvâcnesc.
Savurez liniștea și-mi leagăn nebun
sufletul pe valurile visului
pe care-l îneci deja. Nu vreau să știu…
dar să mă îmbăt de-ntuneric până
se sparge stânca minții mele.
Și duioșia-ți trezește în mine
bucuria, smintită vreau să sufăr
de tine, divină floare ce urcă,
care-mi acoperi peretele vieții.
5. [Je reconnais les signes du précédent amour]
[Recunosc semnele văpăii dintâi.] (v. 23)
Le midi de ma vie s’habillait
de couleurs sereines et lumineuses.
Les longues ténèbres du soir
étaient chaudes de souvenirs. Et le rugissement
de la jeunesse s’inclinait devant la soufferte
sagesse de ma vie.
Et puis tu es venu
pour enlever mon coeur, toi,
naufragé de pitié, bord extrême
de la montagne, toiqui, avec les parfums nostalgiques
de fable, fais résonner les chants
lumineux des vallées.
La fragilité de nus bourgeons
folle je t’ai tendue dans le vent froid
sans percevoir ton immensité
brûlante sur mon cœur.
Et c’est honteux ce printemps
quand le silence froisse les feuilles.
Et c’est honteux entendre l’âme
foudroyée par le soleil, les graines et les corolles
déjà tuées par un vent qui ne meurt jamais.
La lumière éclatante qui plonge
en moi, épée de mort,
la paix a dévoré et a incinéré
le coffre de mes petits bonheurs.
Si la volupté d’un baiser m’étouffe,
mon cœur est déchiré par l’écho de Sicheus
et les supplications n’égratignent pas les décrets
décrets cruels de l’Amour, quand la culpabilité
enterre tout bonheur et seulement la mort
laisse respirer cet esprit indomptable.
Me rassasier de toi, détruire les barrières
de la solitude n’est qu’une aspiration
d’une fusion mystique avec les ombres.
Comme un arbre qui fait taire l’extase
de respirer à pleins poumons
la brise lumineuse du soir,
j’ai le courage de fixer les chaînes
qui me clouent à la vie :
je connais l’angoisse de la mort
qui exsude de la liberté.
Et si nous fuyions dans l’infini ensemble
pour nous aimer éternellement comme des esprits ?
Amiaza vieții mele se învelea
în culori senine și luminoase.
Tenebrele-ntinse-ale serii
erau calde de-amintiri. Și țipătul
juneții se-nclina în fața dureroasei
înțelepciuni a vieții mele.
Apoi ai venit
să-mi răpești inima, tu,
pierdut de milă, țărm extrem
de munte, cu nostalgice miresme
de basm faci să răsune cântecele
luminoase din văi.
Fragilitatea de muguri goi
nebună ți-am întins-o pe vânt rece
fără să-ți simt imensitatea
arzătoare în inimă.
Și nedemnă-i această primăvară
când liniștea înfioară frunzele.
Și este nedemn să auzi sufletul
fulgerat de soare, grâne și flori
deja stinse de-un vânt ce niciodată nu moare.
Lumina orbitoare ce pătrunde
în mine, sabie de moarte,
a tulburat pacea și a mistuit
cuibul cu micile mele fericiri.
Dacă vraja unui sărut mă sufocă,
ecoul lui Siheu îmi sfâșie inima
și rugile nu zdrelesc alegerile,
crude alegeri ale Iubirii, când vina
îngroapă-orice fericire și moartea
lasă să-mi respire sufletul aprig.
Să mă satur de tine, să distrug bariere
de singurătate e aspirația
contopirii mistice cu umbrele.
Ca un arbore ce tăinuie extazul
de-a respira pe deplin
briza luminoasă a serii,
îndrăznesc să-mi pun lanțurile
ce mă leagă de viață:
cunosc neliniștea morții
ce emană din libertate.
Și dac-am fugi împreună-n infinit
să ne iubim veșnic ca suflete?
6. [Mais je voudrais que la terre s’ouvre devant moi (…)
avant que je ne te viole, ô Pudeur, ou que je ne brise ton lien]
[Dar aș vrea să se despice pământul în fața mea (…)
înainte să te încalc, o, Pudoare, ori să rup legământul.]
(vv. 24 și 27)
Des amours cruels sillonnent mon âme,
éblouissent les nuits de tristesse
Et, fatiguée de la lutte, j’essaie en vain
de les rassembler dans ma main : comme de la lave
ils se brisent sur le sol caressés
par le sang. En larmes, je répète,
je répète jusqu’à gémir: “Si tu cueilles
la rose, tu détruis son parfum ;
ne la touche pas”.
L’horreur m’accompagne,
si j’essaie de m’échapper de moi-même
Ma chair se défait, mes pensées
se déchirent, lumière du crépuscule
qui aspire à s’élever à l’extrême
exaltant chagrin de mort.
Crude patimi îmi sfâșie sufletul,
îmi tulbură nopțile de tristețe
și, istovită de chin, încerc în zadar
în mână să le strâng, ca lava
se frâng pe pământ, mângâiate
de sânge. În lacrimi, repet,
repet până la geamăt: Dacă culegi
roza, îi distrugi parfumul;
n-o atinge!
Groaza mă cuprinde,
dacă încerc să scap de mine
carnea se desprinde, gândurile
se destramă, lumina din asfințit
ce aspiră să se înalțe mai mult
exaltând durerea morții.
